3 Povești de la bărbați despre cum i-a schimbat paternitatea

Am discutat cu tați de diferite vârste și profesii despre experiențele lor de paternitate. Am aflat ce s-a schimbat în viața lor de când au avut copii, ce provocări au întâmpinat și ce descoperiri au făcut.

Alexandru, programator

34 de ani, doi copii.

Lucrul important pe care l-am înțeles este că copilul tău nu ești tu.

Despre descoperiri și dificultăți

Când am aflat că voi avea un copil, m-am simțit calmă, liniștită și în același timp… îngrozită. Serios, nu poți fi pregătit pentru acest moment.

Poți să planifici, să visezi, să gândești, dar momentul realizării este brusc, îți aduce imediat în față toate întrebările pe care ți le-ai pus sau nu ți le-ai pus. Dar înaintea tuturor vine cel cu un banner uriaș: “Ești sigur că ești pregătit?!”.

Când s-a născut copilul, primul meu gând cu surprindere a fost: “Atât de mic?”.

La un an de la nașterea unui copil, știi deja la ce te-ai înscris. Relația cu un bebeluș se aseamănă cu experimentele lui Pavlov: există semnale condiționate la orice oră din zi și din noapte și există un reflex. Această perioadă este foarte dificilă pentru părinți. Bebelușii îți cer tot timpul și atenția. Slavă Domnului că sunt doi părinți – este aproape imposibil să te descurci singur.

Despre paternitate

Pentru mine, paternitatea înseamnă să învăț. Nu din cărți, nu. Să învăț de la copiii mei, să învăț cu ei – să fac lucruri dificile, înfricoșătoare și deloc de dorit, dar necesare.

Paternitatea înseamnă să-ți susții soția, pentru că ea oferă multă energie mentală și fizică copilului.

Paternitatea înseamnă să fii responsabil pentru mâine, pentru o lună și pentru un an. Da, vom merge, vom face și vom merge. Nu înainte ca temele să fie făcute. Nu mai târziu decât am convenit.

Paternitatea este o emoție atunci când copiii devin mai inteligenți, încep să ia lumea în parte, să învețe despre ea, să pună întrebări și să ceară sfaturi. Când vezi că la șase ani sunt deja mici adulți.

Despre sarcina principală a unui tată

Este important să înțelegem că copiii nu ar trebui și nu pot fi copii ale părinților lor.

În cuvinte, este simplu și logic, dar există o prăpastie uriașă între a înțelege și a accepta această cunoaștere. Am învățat că experiențele și trecutul meu sunt ale mele și numai ale mele. Și nu ar trebui să impun viziunea mea despre această lume unei alte persoane.

Copilul își va găsi singur calea, iar sarcina tatălui este să ajute, să arate și să spună ce este rău și ce este bine în viață.

Pot și ar trebui să îl sprijin atunci când nu se simte bine. Fiți stricți atunci când este necesar. Și, cu siguranță (cu siguranță!), fiți un exemplu.

Nicolae, preot

32 de ani, patru copii

Pentru mine, imaginea unui tată este indisolubil legată de sensibilitate și dragoste.

Despre cum să iubești diferit copiii

De multe ori sunt întrebată dacă îmi iubesc copiii în mod egal – ei bine, eu nu cred în această poveste. Toți copiii sunt diferiți, cum poți să-i iubești în mod egal? Se poate face o analogie cu prietenia: de exemplu, cu Petru este foarte plăcut să te plimbi cu el, este activ și știe multe glume, în timp ce Maia este mai retrasă, dar se simte bine să vorbească despre sentimente, este sensibilă, va da mereu sfaturi. Cum poți să le compari?

Am avut mai întâi o fată și apoi un băiat. Atunci mi-am dat seama că nu ii iubesc în mod egal – nu mai mult sau mai puțin, ci diferit. Fiica este inteligentă, dar egocentrică, mai puțin vorbăreață, dar foarte perspicace. Fiul meu este mai vesel, mai deschis, mai dispus să spună ce simte. Dacă aș spune că îi iubesc în mod egal, ar însemna că nu observ diferențele dintre ei. Cum poți ignora ceea ce îi face să fie ceea ce sunt?

De unde îți iei puterea…

În acest sens, familia este foarte terapeutică. Da, tata și mama au făcut greșeli, dar dacă îți propui să fii un tată bun și ești capabil să conștientizezi – vei observa că faci aceleași greșeli ca și părinții tăi. Și puteți merge și în cealaltă direcție.

Poți să faci contrariul, să dăruiești iubirea pe care tu însuți nu ai avut-o, astfel încât toată această lipsă de iubire să înceteze odată cu tine.

Dacă o faceți cum trebuie, îi veți vedea pe cei dragi înflorind.

Despre problema centrală a taților.

Problema pentru mulți tați este lipsa de intimitate cu familia lor. În mod tradițional, bărbatul este văzut ca fiind cel care întreține familia: el a câștigat bani, deci și-a făcut datoria față de familie, iar tot felul de tandrețe este pentru mame.

“Sunt un om matur, trebuie să păstrez distanța, mai ales față de băieți”. Și este greu să îi judecăm pe bărbați pentru asta, pentru că mulți dintre ei au fost crescuți în acest fel.

Așadar, tatăl pare să fie acolo, dar de fapt nu este, și nu are de ce să fie acuzat – lucrează, motivul este valabil.

Dar chiar și cu un program foarte încărcat, puteți să amânați lucrurile seara și să vă jucați cu copiii sau să luați cina împreună în weekend. În caz contrar, veți obține o imagine tristă: lipsa atenției paterne duce la o nevoie pe viață de aprobarea altcuiva și poate avea probleme cu stima de sine.

Bărbații nu ar trebui să se teamă să fie sensibili și deschiși cu familia lor. Pentru că în momentele de slăbiciune vor ști că nu sunt singuri – cei dragi îi vor sprijini întotdeauna.

Când le spun asta bărbaților de 30 și 40 de ani, se blochează. Ei sunt atât de retrași, atât de obișnuiți să-și reprime sentimentele, încât poate fi foarte dificil să ajungi la ei.

Se crispează, văd asta ca pe o predică și o acuzație că sunt răi. E ca și cum aș vorbi pentru a-i judeca și a-i răni. Ei încep să găsească scuze.

Ceea ce încerc să spun este că tatăl unei fete este imaginea soțului perfect. Dacă tata este atent la sentimentele fiicei sale, ea își va alege un soț la fel de bine, nu se va încurca cu altcineva.

O fată care a fost ignorată de tatăl ei va accepta orice tip care îi acordă chiar și puțină atenție. Ea va crede că asta e dragostea.

Pentru un băiat, intimitatea cu tatăl său este, de asemenea, foarte importantă. Un băiat are nevoie de o discuție de bărbat. Îmi amintesc toate conversațiile din copilărie – toate mi-au fost de folos mai târziu. Și nu au fost întotdeauna dure, uneori foarte sincere, cu lacrimi.

Sergiu, medic stomatolog

47 de ani, doi copii

Încerc să fac tot ce pot pentru a mă asigura că copiii mei cresc sănătoși și fericiți.

Despre viața “înainte” și “după”

M-am căsătorit destul de târziu – la aproape 40 de ani. Puțin mai târziu, s-a născut primul meu copil. Înainte de asta, viața mea părea foarte plină, interesantă și plină de sens. Dar după nașterea fiului meu (poate nu chiar în primele zile, ci în primele luni) mi-am dat seama că, înainte, viața mea fusese plină de dezordine și de banalități.

Nu vedeam esențialul din spatele lor și nu înțelegeam care este scopul unei persoane în primul rând. Știu că sună a înălțime de spirit, dar cam așa am simțit eu la momentul respectiv.

Uneori, eu și soția mea stăm și ne gândim, dacă nu am fi avut copii, ce am fi făcut acum?

Da, nu am sta nemișcați, am face ceva, dar probabil că nu am avea semnificația profundă și experiența pe care am trăit-o odată cu nașterea copiilor.

Îmi amintesc că, atunci când nu aveam copii, eram o mare teoreticiană – îi dădeam o mulțime de sfaturi surorii mele care avea deja un copil. Și ea mi-a spus odată: “Sper din tot sufletul că ne vei arăta tuturor cum se face.” Acum înțeleg cât de dificil este să arăți.

Despre a avea un al doilea copil

A avea un al doilea copil nu este la fel de stresant ca primul. Începi să iei o mulțime de lucruri ca fiind de la sine înțelese.

Dacă există o problemă, o rezolvi și mergi mai departe. Da, copilul plânge, dar nu mai este o tragedie. Așadar, trebuie să schimbați ceva. Înțelegeți ce îl deranjează și rezolvați problema.

Petrec foarte mult timp cu fiul meu pentru ca el să nu se simtă singur și să nu regrete că are o soră. Soția mea, pe de altă parte, nu se poate despărți – fiica mea cere mult timp și atenție.

Despre cum îl schimbă paternitatea pe un bărbat

Bineînțeles că și faptul că am copii mi-a schimbat caracterul – și mult. Am devenit mai puțin categorică în judecățile mele. Acum sunt mai înțelegător față de greșelile subordonaților mei.

Chiar și în cazul subordonaților mei de 20 de ani, acum îi văd ca pe copiii cuiva, la care nu trebuie să țip – trebuie să vorbesc cu ei, să aflu ce îi deranjează și poate să-i ajut să își rezolve dificultățile.

Odată cu venirea pe lume a fiului meu, mi-am dat seama și mi-am acceptat imperfecțiunea – mi-am dat seama că nu știam multe lucruri, că nu știam cum să le fac și că nu înțelegeam cum să-l ajut.

De exemplu, dacă i-au pus lipici pe cap la grădiniță, ar trebui să-i pună lipici în schimb? Sau ar trebui să se plângă profesorului său? Aceasta este dilema.

De asemenea, am devenit mai sentimental. Înainte mă puteam uita la filme polițiste sau de acțiune în care existau scene cu copii care plângeau, dar acum fie nu aleg deloc un astfel de film, fie îl opresc.

Și, bineînțeles, am devenit mai stăpân pe mine. Încerc să aleg cuvintele pe care le spun, să mă comport într-un mod mai discret.

Am renunțat la fumat cu mult timp înainte de nașterea copiilor mei, dar încerc să nu dau un exemplu negativ prin faptul că stau mereu la telefon, beau alcool etc. Și sper din tot sufletul că și fiul meu se va comporta la fel într-o zi.

*Toate produsele recomandate sunt selectate de către echipa noastră editorială. Unele dintre articolele noastre includ link-uri afiliate. Dacă cumpărați ceva prin intermediul unuia dintre aceste link-uri, ne ajutați să câștigăm un mic comision din partea vânzătorului și astfel sa susținem scrierea de articole utile și de calitate.